Constient de mine insumi

Cred ca am devenit constient de propria existenta in vremea cand ma aflam la gradinita, adica undeva sub varsta de 6 ani. Imi amintesc ca era iarna iar eu eram imbracat intr-un urson de culoare maro. Ursonul era o haina groasa ce imita blana de urs si care avea si un capison conic. Cred ca aratam tare haios in acea imbracaminte.

Mergeam pe strada alaturi de parinti si aveam o traire, un amestec de senzatii si de sentimente pe care, bineinteles, atunci n-as fi putut sa le exprim in cuvinte. Apoi timpul a trecut, am crescut si am uitat. Mai tarziu mi-am reamintit, iar in aprilie 1991 am scris intr-un jurnal despre acea traire si am reusit sa o pun in cuvinte. 

"Traducerea" era aceasta: "_ Eu, eu, acesta sint eu!" Ma descoperisem pe mine insumi inconjurat de ceilalti si ma simteam oarecum socat si nostalgic in acelasi timp. Nu prea intelegeam. Aveam senzatia ca venisem de undeva din neant si ma trezisem in trupul acesta mic cu care ma harazise Cel de Sus. Eram intrucat stiem eu, tu, el, formam initial un TOT undeva in spatiu iar acum ne aflam divizati si ne regaseam altundeva, parti ale aceluiasi TRUP.

O manifestare neobisnuita a lui Bucurie

Azi dupa-amiaza ma aflam in Parcul Tei pe o banca. Bucurie, ca de obicei, ma insotea. Se odihnea sub banca pe care stateam. Eu citeam din volumul al 3-lea din "Conversatii cu Dumnezeu" al autorului Neale Donald Walsch. Ma aflam la un pasaj de la pg. 84 in care era scris: " ... realitatea este ca voi sinteti creaturi Divine, care creeaza in mod divin propria realitate, pe masura ce O traiti ca experienta. Daca voi ati alege sa incetati a va mai crea propria realitate individuala si ati incepe sa intelegeti si sa traiti experienta realitatii unificate mai extinse, ati avea oportunitatea imediata de a o face." Citind acest pasaj, incercam sa fac exact asa cum zicea, sa incetez a-mi mai crea propria realitate individuala.

Intamplare sau nu (desi nu mai cred in coincidente intamplatoare), imediat ce am terminat de citit pasajul, Bucurie s-a ridicat rapid si a plecat brusc pe alee. Pana acum nu mai avusese astfel de plecari. Se mai ridica si pleca atunci cand pe langa noi treceau persoane pe care el le cunostea si cu care avea o relatie mai apropiata, insa mai intai imi arunca mie o privire si apoi pleca dand din coada de bucurie.

De data aceasta insa, a plecat ca si cand si-ar fi dat brusc seama ca este singur, ca eu nu mai sint acolo, coada nu o tinea in sus si nici nu dadea din ea. Parea dezorientat. A mers cam 20-30 metri si s-a oprit. Eu m-am ridicat in picioare si l-am urmarit cu privirea sa vad cu cine vrea sa se intalneasca. Nu s-a intalnit cu nimeni. Cu un aer descumpanit, dupa ce s-a oprit s-a intors cu fata in sensul din care venise si a inceput sa paseasca incet inapoi. Eu am inceput sa misc usor mana in care tineam cartea, ca sa ii transmit un semnal ca cineva il observa. Intr-adevar, la un moment dat a observat acest lucru si a inceput sa mearga mai atent. Cand m-a recunoscut, a venit la mine alergand cu coada in sus si plin de bucurie, ca si cand pe mine m-ar fi cautat de fapt. L-am mangaiat si l-am intrebat "Ce s-a intamplat? M-ai pierdut?" Apoi si-a reluat locul langa banca pe care m-am asezat.

Am avut acest sentiment, ca in momentul in care am citit pasajul respectiv Bucurie nu m-a mai perceput in realitatea lui si, aflandu-se "singur", a plecat grabit sa ma caute.

Cum am fost adoptat de "Bucurie"

Voi scrie aici istorioara relatiei mele cu un caine, pe care l-am botezat "Bucurie".

Intrucat locuiesc aproape de parcul Lacul Tei din sectorul 2 Bucuresti, fac destul de des plimbari prin acest parc. In urma cu cca 1 an (sau poate mai mult, stau cam prost la capitolul de estimari temporale) se afla in acel parc si un om, un barbat fara adapost, care dormea pe bancile din parc. Avea si un bagaj mare pe care il purta cu el. Si, bineinteles, neavand un adapost si posibilitatea de a se spala, pe unde trecea el ramanea o dara greu mirositoare. Cand ne intersectam, il ocoleam cat puteam ca sa nu intru in "raza de actiune" a mirosului.

Ei, dar in urma acestui om, cam la 2 metri distanta, mergea permanent un caine negru, de talie mica. Cainele mergea tot timpul cu coada lasata in jos si la fel si capul, parca ferindu-se de ceva sau parca furisandu-se. Cand omul se oprea, se oprea si cainele; cand omul pornea, pornea si cainele. Totdeauna statea la o anumita distanta de acel om. De mai multe ori, de fapt de fiecare data cand ne intalneam, vorbeam cu acel caine, il strigam: "cutu-cutu!", "baiatu!, baiatu", incercam sa ii atrag atentia cumva. Ma ignora total. El avea o singura tinta: omul din fata lui.

A trecut timpul si, la un moment dat, omul acela nu a mai aparut prin parc. Zilele treceau, ma plimbam prin parc si mai observam cainii care erau pe acolo. In general imi placeau cainii, dar nu ajunsesem sa am o relatie cu ei. Unii oameni le dadeau de mancare, insa nu voiam sa fac si eu ca ei, pentru ca nu voiam sa am o relatie cu un caine doar pentru ca i-as fi dat de mancare.

La un moment dat m-am hotarat ca, daca atunci cand vorbesc cu vreun caine, acesta va fi dispus sa se lase mangaiat, sa il mangai. Asa am facut. Am construit cate o astfel de relatie cu cainii care au raspuns primii la intentia mea de a vorbi cu ei si de a le oferi mangaiere. Ulterior, treptat-treptat, ceilalti caini care erau mai retinuti, s-au apropiat de mine si au acceptat si ei "oferta de mangaiere".

Am aflat ca in acel parc se aflau "doua clanuri" de caini. Fiecare avea teritoriul sau si nu se amestecau unii cu ceilalti.Unul dintre "clanuri" indragise asa de mult relatia cu mine incat de cum ma vedeau prin parc veneau toti gramada peste mine; abia le faceam fata cu mangaierile, lucram "la doua maini" si tot nu era de ajuns. In acest clan erau 5 caini. Unul dintre ei era o catea batrana care nu a manifestat niciodata nevoia de a fi mangaiata; ea statea putin mai retrasa.

Pe ceilalti 4 i-am botezat asa: Gelosu', Blonda, Flocosenia si ... Bucurie! Cainele acela negru, de talie mica, ce se tinea dupa omul din parc, ajunsese in acel "clan".

Iata de ce i-am botezat asa: Gelosu' nu suporta sa fie mangaiat altcineva in afara de el. Tot timpul se baga in fata, ii impingea pe ceilalti si ii dadea la oparte.

Blonda este o catea "cu silueta" si par de culoare roscat spre blond.

Flocosenia este o catea de dimensiuni mai mari si cu par negru, lung si mitos, usor carliontat. Sira spinarii nu este rigida, se lasa usor in jos spre pamant.

Bucurie este personajul principal al acestei istorisiri. L-am botezat "Bucurie" pentru ca se bucura cel mai mult cand se intalnea cu mine si era cea mai autentica bucurie. Se observa cum o emana prin toti porii.

Impreuna cu acest "clan" faceam aproape in fiecare zi plimbari prin parc. Cat timp ma aflam in parc, ma urmau peste tot. In una din zile, s-a petrecut ceva minunat. "Bucurie" mi-a "spus" ca el vrea sa fie prietenul meu. De fapt "mi-a transmis" acest lucru. A fost o combinatie de un anumit tip de privire, un anumit scancet pe care l-a scos, o anumita miscare a trupului si a cozii. Am simtit, efectiv, in mine acest lucru. Si apoi, am avut si confirmarea: cand am plecat din parc a parasit clanul si a mers cu mine. Eu nu stiam cum sa procedez, i-am spus ca nu am unde sa il tin, ca eu stau la bloc, ca...una, ca alta.... El, nimic! Se tinea dupa mine si gata.

Ma aducea pana la scara blocului si ramanea acolo.

Pana la urma, m-am obisnuit si am inteles ca, de fapt, eu eram cel care nu intelegea. Bucurie nu avea nici o pretentie la mine. El doar voia sa fie cu mine si atat. Ma insotea pana la bloc, deseori ma astepta si plecam impreuna in parc, ne intalneam cu ceilalti din "clan", ne plimbam si apoi ma insotea din nou la bloc.

Si acum face la fel. Intre timp insa, a aflat care este masina mea si, mai nou, ma asteapta langa masina sau ... sub masina.

Uite asa am fost "adoptat" de Bucurie! Multumesc!